o povese ardeleană scrisa de marghioala

24 03 2010

Sunt aproape sigură că nimeni nu mai scrie prefețe bune și sunt absolut convinsă că, oricât de bune-ar fi, nimeni nu le mai citește azi… Contează doar  coperta, contează titlul .

Am întrebat un licean de la un colegiu național prestigios dacă citește cărți (fiindcă și eu, aidoma chelnerițelor din filmele americane  care declară că sunt actrițe de fapt; și eu, sunt doar temporar captivă-n trupul acesta anonim de om obișnuit,salariat sau nu; și-n rest scriu…Mă mai despart cam cinci minute de celebritate dar înainte de a păși alături de eminescu în hall of fame-ul scriitoricesc vreau să-mi cunosc target-ul). Adolescentul a răspuns, cu o dezinvoltură ce m-a făcut să-mi înțeleg deplin stupiditatea:  ”normal…normal că nu.”

N-am îndrăznit să mai întreb despre prefață…

De fapt, este firească indiferența tânărului cu care am vorbit: în România de azi se scriu mai multe  cărți (prea multe chiar) decât putem citi. Multe sunt proaste, nu merită prefețe;la fel de multe sunt subbugetate și-n spiritul sfintei economii, cel ce plătește factura la tipografie  renunță la prefață…

În afar-de asta, tot ce trebuie să știi despre o carte e condensat adesea pe coperta IV.: practic, scurt, accesibil. Fără bătaie de cap.

Totuși, extraterestra (să-i spunem, marghiolița) m-a rugat să-i scriu o prefață. Fiind de pe aceeași planetă cu mine, am acceptat.  Spre deosebire de mine ea crede sincer că scrisul e o îndeletnicire nobilă din care se poate trăi. Ce-am mai râs auzind una ca asta! Mai ales că ea vine din domeniul vânzărilor și se pricepe să pipăie orice piață.  așa se laudă.. o să își vândă singură cărțulia m-a amenințat, că doar a vândut cândva și aici verzi pe pereți! așa că să nu vă mirați dacă o extraterestră cu părul roșu explodat vă sună la ușă..

Eu cred că am o explicație pentru  entuziasmul marghioliței: când povestea a fost gata, a fost dată unui om important , cărturar cu faimă mare (nu spui cine) care a reușit s-o laude atât de mult pe debutantă încât a zăpăcit-o.. apoi nu s-a mai petrecut nimic.

Stilul poveștii ardelene e foarte simplu. Sincer, pur și dur. marghiolița n-are habar despre pulsul lumii literare, nu vrea în Academie, cred…Avea în ea o poveste cât se poate de reală care bolborosea, clocea și a trebuit scoasă la suprafață. Și-a făcut , deci, sieși un soi de psihoterapie prin scris și, iaca, e gata această  poveste ardeleană incredibilă despre o lume obtuză, cu unguri antipatici, mătuși exportate, o soră-bombă sexuală, tovarășu nicoale ceaușescu mult iubitul conducător al scriitoarei și alți maniaci simpatici…

Tot ce scrie marghiolița noastră în cartea sa este real, a fost adevărat și va rămâne așa. ai zice că totul a fost scris dintr-o suflare cu pixul bic, firesc, cu mâna stângă (cea pe care învățătoarea i-o lega de bancă cu o sfoară ca s-o oblige pe mica nesupusă să nu mai fircălească în oglindă și să redevină normală)…

Dacă o veți întreba cine e personajul principal al cărții, răspunsul va veni la fel de simplu cum îi e scriitura :”biblia”.  Cartea sfântă și credința în numele cărora marghioala sărmana a rămas proscrisa familiei…

Dar starea de outcast– i-a priit acestui mic rechin rătăcit în lumea atât de reală de la granița orinetului cu occidentul pentur că după ani a reușit să ăși reverse atât de sincer, cu atâta putere amarul. E poate de vină școala de directori pe care a urmat-o scriitoarea,  e poate de vină spaima de gaborul care a vrut s-o cumpere cu-o valiză de aur curat, sau cine știe?? e poate rodul eficineței rândășești dobândite în crâșma unui tată impecabil cu costum la dungă și servietă diplomat…

marghiolița și-a dorit să fie un stindard, stindard,stindard. A luat o palmă de  la viață. așa că n-a mai devenit stindard …S-a botezat și a crescut. Are copii ei care trebuie să știe  de unde vin, ce sânge curge în vinele lor și de ce Biblia nu poate ține niciodată locul iubirii și căldurii familiei …

și marghiolița a mai aflat ceva scriindu-și viața: și-a făcut propriul drum ” departe de legile aste absurde ale familiei, eu nu sunt nici maghiară, nici româncă, nici nebotezată(..)nu vreausă trăiesc în alte țări, dar dacă mă uit mai atent la a mea m nu îmi vine nici să rămân…”

Povestea ardeleană are mult umor  și-un soi de haz de necaz robust. E ca o ceapă  verde: te face să plângi până te umflă râsul. Sau invers.

E o carte de care m-am îndrăgostit. Și știți ceva?! Fiecare ar trebui să  muște fără frică din ceapa asta verde!

PS am scris un soi de prefata la cartea marghioliței care va fi publicata in statele unite (cartea,nu marghioala) ..observați, dragi fani, că sunt la fel de pricepută în orice,mai ceva ca tovarășul nicolae ceaușescu pe care scriitoarea îl iubea atât de mult…da. mulțumesc,mulțumesc  pentru aplauze.

bucăți din carte pe www.opovesteardeleana.wordpress.com

Anunțuri